Prezentare diapozitive, filme si sampanie...

MIERCURI, 28.IAN.2009,
CAFE PASSAGE, ORA 19.00

Singapore şi acasă...

Dacă vă puteţi închipui o grădină botanică combinată cu o expoziţie arhitectonică, totul la o scară de câteva zeci de mii de hectare, puteţi avea o uşoară imagine despre ce înseamnă Singapore. Oraş, stat, râu, stil de viaţă, viziune de afaceri.
Zeci de relegii, sute de culturi, mii de diferenţe între milioane de oameni fac oraşul un furnicar fierbinte şi umed(este la circa 100 de km de ecuator).
A fost ziua răsfăţului. Am stat la un hotel de 3 stele (4 în România), am mâncat chinezeşte, indian-islamic şi în cele din urmă japonez, ne-am pierdut printre zgârie nori, am băut bere cu 800.000 de lei sticla şi ne-am luat ceasuri cu 300.000 de lei bucata.
Apoi am mai zburat 13 ore şi o jumătate de glob pentru ca să reîncepem veşnicele probleme în Europa şi România. Pe la vamă, prin aeroporturi...
Ne-am regăsit şi bagajele intacte, ceea ce înseamnă că am terminat totul într-o notă norocoasă.
Veştile de acasă nu ne-au lăsat să visăm la ce am lăsat în urmă, dar vom face un efort - vineri spre seară, într-o prezentare cu proiectoare, sunet şi imagine - pentru toţi cei care vor să vadă că lumea nu se termină la Chichiş, la Bucureşti şi nici chiar la Paris.
Locaţia şi ora le vom anunţa în secunda în care le vom şti, adică peste câteva ore...
Până atunci vă îmbrăţişăm pe toţi cei care cu gândul, cu sufletul sau cu tastatura aţi fost alături de ceea ce s-a numit cea mai mare provocare a vieţii noastre - New Zealand Expedition

Reuşită totală

Mai mult decât realizarea unuia din ţelurile expediţiei, pentru Bogdan, Challenge Wanaka a devenit împlinirea unui vis. Iron Man-ul Noii Zeelande nu este unul oarecare. Dacă pe cel din Ungaria l-am considerat inuman, acesta este mai mult de atât. Nu numai distanţele sunt uriaşe, nu numai orele sunt multe, ci şi traseul este dificil.
Înotul a fost, în sine, un Iron Man. Apa rece, valurile şi lacul total neospitalier pentru înot a făcut ravagii între competitori. N-am văzut atâta stres nicăieri, la start. Sincer spun, gândul la posibilitatea unui înec mi-a trecut şi mie prin cap (pentru amănunte, consultaţi-l pe Bogdan). Apoi a urmat firescul: picioare în cap, îngrămădeală, lupta cu valurile (căci înot nu se mai numea...), cu frigul (mi-a degerat creierul) şi, în cele din urmă, şi cu restul competitorilor. Bogdan a ieşit din apă ultimul, dar în uralele mulţimii care ştia ce înseamnă 3,8 km de înot într-o apă ca cea care a fost.
La ciclism n-am scăpat de ceea ce ne era frică: vântul. Cu care am pedat "în contră" exact jumătate din distanţa de 180 de km. Bicicletele şi-au făcut datoria şi am scos timpi bunicei. Bogdan chiar a recuperat masiv. Am mai prins şi o ploicică rece, dar la condiţiile ce se preconizau în noaptea dinaintea startului am considerat-o o binecuvântare.
La alergare am pornit în aclamaţiile mulţimii care afla de la anouncer că - în premieră pentru acest Challnege - sunt doi români care concurează. Ca să fie tacâmul complet a ieşit soarele şi s-a făcut cald. Am mers binişor, însă, amândoi cu toate că traseul a fost foarte denivelat şi cu o mare parte (20 km) pe pietriş.
Tot nesomnul, stresul şi necazurile din noaptea precedentă s-au evaporat la linia de finish unde Cipri ne-a primit la fel de bucuros ca şi cum ar fi fost alături de noi pas cu pas.
Timpi totali:
Nr. Nume loc timp inot loc timp bicicl. loc timp alerg. loc timp total
319 Dan Manolachescu 64 1:23:30 66 6:36:18 62 4:32:12 61 12:49:19
327 Bogdan Radu 98 2:08:16 91 7:58:47 69 4:50:13 85 15:15:32

La nici jumătate de oră după finish am tăiat-o către Chirstchurch, căci dimineaţă trebuia să ne urcă pe avion. Cu ocazia aceasta şi-a realizat şi Cipri Iron Man-ul Noii Zeelande la condus în 7 ore jumătate reuşind să ne ducă dormind până la băieţii cărora le-am lăsat maşina.
Din Singapore, pentru covasnamedia.ro, Dan Manolăchescu

P.S. Amănunte despre cheful de sosire, poimâine cam la aceiaşi oră...

Da` cât de nasol mai poate fi?

Plouă de rupe, s-a făcut un frig de toamnă târzie şi stăm în maşina împachetând pentru startul de mâine. La şedinţa tehnică a Wanaka Challenge s-a anunţat vreme execrabilă. Hotărârea demarării cursei se va lua abia mâine. S-ar putea să se reducă înotul la 1900m (de la 3800m) dacă sunt valuri prea mari sau să renunţe la înot dacă e pericolul mult prea mare (la schimb cu vreo 10 km de alergare în plus).
Vântul e teribil, iar dacă pe parcursul de bicicletă (cam 7 ore) ne mai şi plouă se nu ştiu zău cum va fi. Echipamentele anti-asemenea-vreme există, dar costă imens. Noi vom merge în dulcele spirit mioritic: cum a da Dumnezeu!
Deci, stresul e uriaş... Iar când mă gândesc la faptul că ăştia au pus în discuţie chiar şi anularea cursei, dacă va fi furtună, mă iau toţi dracii. Ar fi culmea să nu putem face Iron Man-ul pentru că... nu se ţine!
Am mai povesti câte ceva, dar credeţi-ne că numai de asta n-avem chef. Aşa că pa şi ne-om auzi mâine seară (dimineaţă acasă). Sperăm că veşti bune...

Vorbe memorabile ale oamenilor care azi au sărit cu paraşuta pentru prima oară în viaţa lor

Cipri în drum spre aeroport: „dacă nu-mi place, eu nu le plătesc saltul!”. Dan: „da, dar atunci te mai iau o dată băieţii în avion fără paraşută. Că, de fapt, se plăteşte paraşuta, nu săritura!”
Dan văzâd un ceas reglat pe ora Budapestei: „is anybody from Hungary?”. Tipa de la office: „a fuckin` crazy skydiver. Do you wanna fly with him?!”. Dan: „Adică cu un ungur nebun? Ăăăăăă... dacă trebuie...!”
Cipri: „uite mă că ăştia ne îmbracă cu costume în culorile patriei. Dacă murim, măcar murim cu tricolorul pe noi...”
Dan la urcarea în avion: „na, hat beszelhetunk magyarul...”. Ungurul Eugene: „igen. Hat tudnod kel hogy en a tegnap fogtam neki enek a bisznisznek... ho, ho, ho...” (na, păi putem vorbi în maghiară # daaa... păi trebuie să-ţi spun că eu ieri m-am apucat de bussines-ul ăsta)
Ungurul Eugene către Dan, dar să audă toţi: „get closer because I dont afford to lose you. I already lost six persons this week. Is quite to much...”
Cipri: „îmi plac decolările!”, instructorul lui Cipri: „mie nu!”.
Bogdan când s-a deschis uşa: „ei acuma sunt puţin nervos!” iar către instructor: „i`m a little bit nervous now!” Instructorul către Bogdan: „me too!”
Bogdan, ultimele cuvinte: „sper să nu uit să zâmbesc!”
Bogdan la aterizare: „băi, de ce n-am bani să mai merg odată!”
Dan la aterizare: “ei, da, asta e o chestie care poate da dependenţă!”
Cipri la aterizare: “Yiuppi!”
Dan şi Bogdan văzând filmul lui Cipri: “bai, nu ţi-a prea ieşit zâmbetul, tu trebuie să mai sari o dată!”

Inca nu ne e dor de casa

Am revenit pe malul Pacificului, în Omarama (nu că ar spune ceva, cuiva, numele acestei localităţi) pentru o seară liniştită pe plajă. Mai greu cu băiţa în ocean din cauza temperaturii apei, dar şi din cauza mărimii valurilor. Deci am rămas – din nou romantic – la un foc, cu o sticlă de vin roşu şi poveşti despre planurile următoarelor zile.
În ultima vreme duşurile le-am executat mai mult în natură – după cum se mai şi vede în poze – dar asta nu înseamnă că suntem nişte mizerabili. Din contră, zilnic avem două ţeluri esenţiale: să găsim unde să ne spălăm şi să ne facem de mâncare. Cum ar spune unii, am revenit la baza piramdei lui Maslow...
Dar nu pentru multă vreme căci urmează –mâine, probabil – saltul cu paraşuta de la 4600m, iar Iron Man-ul se iţeşte pe după colţ la nici trei zile distanţă. Probabil şi din această cauză (deoarece mai avem obiective de îndeplinit) nu prea vorbim despre casă. Şi nici nu ne dăm seama că suntem în ultimele zile pe aici. Cu una, cu alta vreau să spun că nu ne prea omoară dorul de patrie...

MT. Cook a rămas necucerit

Steagul românesc nu a ajuns pe cel mai înalt vârf al Noii Zeelande. După patru zile în care am aşteptat un moment prielnic, o fereastră de vreme bună încercarea de a urca pe Mt. Cook a eşuat. Chiar dacă premisele la plecare au fost mai mult decât bune: vreme caldă, cer senin, vânt slab, iar ascensiunea în prima porţiune – cea a Linda Glacier – a decurs fără incidente şi într-un ritm rapid, peretele vertical şi expus de la 3300 m ne-a venit de hac. Vântul puternic, dar şi lipsa unor elemente tehnice specifice (suficient de multe cuie şi piroane de gheaţă) a făcut înaintarea imposibilă fără asumarea unor riscuri majore.
Am hotărât retragerea cu inima strânsă. Febra vârfului era destul de puternică, însă, greu de crezut că în condiţiile date am fi reuşit să ajungem sus - şi aproape în niciun caz să ne întoarcem. Coborârea de pe Mt. Cook este chiar mai periculoasă decât urcarea. Cred că a fost şi este cea mai bună decizie. Muntele rămâne la locul lui. Important e să rămânem şi noi...
Una din marile mâhniri rămâne imposibilitatea de comunicare cu montaniarzii de pe aici. Pentru ei Mt. Cook e o afacere. Ghizii percep o taxă de 5000 de dolari pentru însoţirea unui singur alpinist pe vârf. În aceste condiţii sunt extrem de zgârciţi cu orice fel de detalii privind traseul şi dificultăţile tehnice. În toată perioada petrecută în zonă n-am întâlnit decât perechi de alpinişti (ghid/aspirant) şi niciun echipaj independent. Cred că eram o apariţie cam stranie...
Promitem însă, să punem la dispoziţie – într-o comunicare viitoare – detalii (hărţi şi poze) privind traseul, pentru oricine doreşte să încerce o nouă expediţie pe Mt. Cook.
Ne reîntoarcem pe malul oceanului şi apoi în Wanaka. Revenim cu amănunte...

P.S. Pentru cei (de fapt, cel, că a fost unul singur) care a semnalat că ar mai fi fost cineva din România pe Mt. Cook vă anunţăm că n-am găsit nici urmă de români nici la Department of Conservation nici la Plateau Hut, ambele locaţii fiind imposibil de ocolit în drumul spre vârf. Deci, succes mult celor ce vor veni...

La baza

Suntem în foarte micuţa localitate numită chiar Mt.Cook. Nici măcar nu e o localitate, ci o împrăştiere de căbănuţe, un hotel şi o cafenea în care se întâmplă să fie net. Ieri am încercat să forţăm o ascensiune până la Plateau Hut, adică punctul de lansare a atacului spre vârf. Însă, drumul care trecea peste Tasmanian Glacier era rupt şi practic nu mai exista nicio potecă vizibilă. Am aflat, la întoarcere, că nimeni nu mai foloseşte acea cale de ajungere la Plateau Hut.
De fapt singura posibilitate de a ajunge acolo este zborul cu elicopterul pe care, în consecinţă, l-am şi rezervat. Prin urmare, mâine dimineaţă plecăm spre aşa-zisa tabără de bază. Mâine noapte, pe la 11.00-12.00 vom porni spre vârf. Ghizii, foarte zgârciţi la vorbă, ne-au mai spus printre picături că drumul dus-întors durează între 16 şi 19 ore. (O menţiune specială despre ghizi: afacerea Mt. Cook e una trăznet aşa că intruşi ca noi care nu plătesc serviciile lor – servicii care includ 7 zile de antrenament, taxe, etc. – nu sunt foarte bine văzuţi. Prin urmare nu se dau sfaturi, nu se stă la taclale, nu sunt poze de aproape, nu sunt descrieri, nu sunt hărţi ale traseului...)
Deci pornim spre Mt.Cook într-un „blind” total. Singurele informaţii pe care le primim din belşug – atât cât ştiu şi ei – sunt cele despre vreme. Şi care nu sunt foarte fericite: vremea nu e cea mai bună, iar veştile despre înrăutăţire sosesc necontenit. Dar, vrem, nu vrem trebuie să pornim spre vârf deoarece timpul ne strânge.
Duminică noapte - în cursul zilei de sâmbătă, acasă - puteţi să ne ţineţi pumnii. Vom avea o pauză de comunicare. Următoarea, probabil, peste 4 zile...

Începe stresul

Ieri a fost ultima zi de antrenamente pentru Iron Man, iar de azi am început să ne pregătim de Mt. Cook. E de la sine înţeles că pregătirile de acasă nu s-au potrivit cu cele de aici. După cum v-am mai spus apa lacului Wanaka este foarte rece (acum, spre exemplu are 13 grade şi se preconizează 15 pentru ziua concursului) deci va trebui să folosim neoprene. Care ne vor fi date (sub formă de închiriere şi nu pe bani puţini) cu o zi înainte de concurs. Cum nici eu, nici Bogdan n-am mai înotat în ape atât de reci în costume de tipul acesta e posibil să avem surprize. Oricum un motiv de stres în plus... Ce să mai vorbim de lipsa totală a antrenamentului la înot. Practic, cu ce am venit de acasă, cu aia concurăm!
Bicicletele produc alte surprize. Merg trăznet, dar vântul nu vrea să se liniştească deloc. Bate constant de dimineaţa până a doua zi dimineaţa din acelaşi unghi.Vrând-nevrând tot ai 90 de km de mers cu el în faţă. În plus neozeelandezii ăştia şi-au pus criblură peste asfalt pe toate drumurile din afara localităţilor aşa că senzaţia, cu roţile astea subţirele, este că ai luat-o pe arătură. Deci, una peste alta, viteza calculată nu ne prea iese la socoteală...
Dar, cum spuneam, gata cu antrenamentele de Iron Man. Astăzi am urcat primul munţişor de prin zonă. 2578 m, Mt. Roy, bun pentru a avea o superbă privelişte asupra lacului şi zonei Wanaka. Cipri s-a întrecut pe sine şi la prima lui urcare – diferenţă de nivel 1200m – a bătut toate recordurile: sub 2 ore. I-am explicat că de acum vreau să-l văd în acelaşi timp din Buşteni, sus pe Coştila...
De pe Mt. Roy am văzut pentru prima dată Mt. Cook. Dar despre asta mâine, când vom ajunge în zonă... În seara asta, la un ceai cu biscuiţi ne luăm rămas bun de la duşuri, bucătărie, bere şi lejeritate.

Câte ceva despre traiul zilnic

Trăim într-o maşinuţă Toyota Hiace (nu căutaţi că nu veţi găsi modelul european) care este un fel de van transformat în locuinţă. Consumă un mizilic: 14 la sută, iar la deluţ se chinuie de parcă ar căra pietre. Dar avem aragaz, chiuvetă, dulăpioare şi chiar şi un cuptor cu microunde – care nu merge decât atunci când cuplăm întreg sistemul la tensiune, prin campinguri – un pat dublu şi unul suspendat. În principiu, dacă suntem pe marginea unei ape e totul perfect – putem să ne spălăm şi avem apă să spălăm vase. Nu ne îngrămădim să stăm în campinguri, dar din cauza nevoii de încărcare a bateriilor – am numit-o „Afacerea Nitzu” – trebuie să trecem din când în când prin câte o chestie de asta.
Am rezolvat una din problemele presante şi anume închirierea de biciclete. Avem pentru concurs şi pentru câteva zile de antrenament două bucăţi de Trak-uri de carbon (cine nu înţelege să nu pună întrebări) care-şi fac treaba trăznet. Vorba lui Bogdan: „neam de neamul meu n-a pedalat pe asemenea biciclete”. Din nefericire vântul e constant şi e aprig. Dacă ne vom lupta cu acelaşi vânt şi peste două săptâmâni, la Iron Man, cred că nu scoatem nici măcar o medie de 30 km pe oră (din nou, cine nu înţelege s-o lase aşa!).
E vară, aici, e drept, dar temperaturile nu sunt spectaculoase. Maximele bat către 20, dar când bate vântul poate să fie cât de soare că nu ţine să stai dezbrăcat. Iar soarele e cam zgârcit, sperăm, deocamdată...
Împăţirea pe căprării e următoarea: Dan face de mâncare, Bogdan spală vase, iar Cipri face poze, se ocupă de blog şi mai face Excel-uri pentru Covalact. Chiar dacă pare că Cipri munceşte cel mai mult, nu e aşa! Hi, hi, hi... (sper să n-o cenzureze Cipri, după cum v-am spus, el e la tehnic). Auoleu... Cipri s-a atacat!
Neozeelandezii sunt extrem de prietenoşi. Nici nu-i de mirare, au câte o casă la o jumătate de kilometru. Aştia văd cu siguranţă mai multe animale decât oameni în cursul zilei. O casă constă, în general, într-un amărât de domeniu de câteva zeci, sute de hectare împrejmuit bine cu sârmă. Nu pentru ca să nu treacă oamenii, ci pentru ca să nu le iasă animalele. Care pot fi oi, vaci, căprioare (au turme de sute de căprioare) sau lame. Totuşi cea mai întâlnită specie este iepurele de şosea sau possumul de şosea. Aceste două specii le vezi în diferite stări de prospeţime, la fiecare 300 de metri pe şosea. Sincer, nu ştim când se sinucid deoarece – cel puţin ziua – nu am văzut niciunul care să treacă strada.
Revenind la neozeelandezi mai trebuie să vă spunem că sunt buni vorbitori de neozeelandeză. Engleza, în schimb nu este unul din punctele lor forte. Am întrebat şi noi unde găsim nişte baterii, iar răspunsul a fost: „ya beta ask tha fouks doon thare!” adeca, în engleză: „you better ask the folks down there!”.
În principiu n-au comentat la auzul numelui ţării, ceea ce – nu- aşa? – nu înseamnă nimic. Nici că ar şti pe unde vine, nici că nu... Numai o tipă l-a rugat pe Cipri (iarăşi Cipri?) să-i scrie numele ţării în clar pe o hârtiuţă. Am iertat-o numai pentru că avea semnalmente de chinezoaică. Ce, noi îi ştim pe ei, pe toţi?
Deci, hai noroc sau cum spun ăştia: Gattya!

Nici Noua Zeelandă...

... nu e ceea ce plănuisem de acasă. Adică nu e atât de tehnic-civilizată încât să avem net pe oriunde. Prin urmare – cu toate că nu ne-am prea apropiat de munte – suntem binişor în afara ariei de acoperire a tuturor semnalelor.
Asta ca să explicăm pauza măricică... Da` lasă că nici voi nu aţi stat tot revelionul cu nasul în net numa ca să vedeţi ce mai facem...
Revelionul ne-a prins în sudul insulei sudice, în cel mai sudic punct al Noii Zeelande –şi, totodată, cel mai sudic punct al lumii în care am fost oricare dintre noi (gata cu sudismele care aici sunt un fel de „nordisme”) – deci pe malul Oceanului Pacific în Curio Bay. Asta după ce am marcat momentul la Bluff (vezi poza).
Nu, nu ne-am îmbătat dacă asta voiaţi să întrebaţi. De fapt am băut cam trei sticle de vin roşu neo-zeelandez bun uitându-ne la stele şi ascultând valurile. Poate părea romantic, dar de fapt a fost o polemică ştiinţifică pe teme astronomice în care Cipri şi Bogdan îmi tot arătau Carul Mic şi eu tot nu voiam să-l văd în emisfera sudică. Mă rog, controversa a rămas deschisă aşa că aşteptăm sugestii...
Cu toate astea –repet – nu ne-am îmbătat, ci ne-am culcat cuminţi după ora 00.00 a noului an pe care-l vedeam în premieră, noi , cei aflaţi pe cel mai îndepărtat meridian. Vă informăm că anul 2009 a plecat de la noi cu următoarele caracteristici: un an bun, îmbelşugat, norocos şi plin de bucurii. Dacă nu-l găsim acasă identic înseamnă că l-aţi stricat şi, vorba neo-zeelandezilor, vă ia mama dracului!
Dintre împliniri o menţionăm pe cea a lui Cipri care exact în ajun de an nou a reuşit să socializeze cu un pinguin. Cu puţin noroc reuşea să intre în contact şi cu o focă şi ceva delfini care se aţineau prin zona în care campasem, însă foca era bolnavă (diagnostic clar!) şi n-a prea vrut să iasă dintre pietre, iar delfinii n-au binevoit să iasă pe uscat, iar lui Cipri îi era cam târşă să intre în apa rece.
Dar, hai că ajunge deocamdată... După cum se vede am ajuns într-o zonă civilizată deci avem net, baie şi maşină de spălat rufe. Păcat, însă că Cipri a băgat hainele direct în uscător, cu detergent, desigur şi acum se miră că nu vor nici în ruptu capului să se ude. Stati liniştiţi... o rezolvăm noi cumva. Sper doar să nu se fi stricat maşina de uscat...
P.S. În drum spre sudul sudic am înnoptat într-o zonă în care se filmaseră nişte scene din „Stăpânul inelelor”. Cu toată ruşinea, ne-am hotărât să vedem filmul când ajungem acasă. Ce vedem pe aici e aproape ireal...

Dan reloaded

Ştiu că abia e Crăciunul, dar eu am înviat! Nu mi-am revenit complet, dar astăzi am putut ieşi la prima alergare alături de Bogdan. O plăcere deosebită să te trezeşti dimineaţa pe malul lacului (am ajuns între timp în Wanaka – zonă montană) să stai la o cafeluţă să mănânci ouă fierte moi de Bogdan (a vrut să le facă tari) şi să priveşti răsăritul din cel mai spectaculos punct al lumii cunoscute până atunci...

Fericirea dispare şi gândurile apar în momentul în care picioarele noastre se întâlnesc cu apa lacului în care va trebui să înotăm 3800m. E rece ca dracu. E extrem de rece. N-are nici 15 grade. Nu prea vorbim despre asta, dar cred că şi eu, şi Bogdan suntem panicaţi. Îmi dau seama că nici neoprenul nu te poate salva de la temperatura asta pentru o oră şi ceva de înot. Singura speranţă ascunsă este ca să se mai încălzească. Mai sunt 3 săptămâni până la concurs şi cred că sperăm într-o minune. Apropos, crestele din jurul lacului sunt înzăpezite, aşa că...

Prima aventură: condusul pe dreapta

„Băi Dane, eu zic să punem şi condusul ăsta la aventuri în Noua Zeelandă!” zice Bogadan după ce era să intrăm pe contrasens într-o intersecţie. Îi dau dreptate după ce conduc şi eu 160 de km atât de încordat încât nu mai auzeam poantele ăstora doi la 20 de cm de urechea mea. Cipri confirmă a doua zi, când, după ce îl lăsăm singur în maşină (ca să alergăm puţin) ne depăşeşte dezinvolt rămânând pe contrasens şi oprindu-se în faţa unei alte rulote ce venea pe sensul corect. Pentru Nitzulan, din acest moment, poanta cu idioţii cei mulţi care vin pe contrasens a căpătat noi şi uimitoare valenţe... Noi sperăm că sperietura i-a prins bine!

Ooops…

…am lipsit un piculeţ... Din motive tehnice, desigur... Adică laptop-ul lui Cipri nu merge cum am programat. Prizele sunt smechere, iar internetul scump de băgat în propriul computer. Deci, asta e! Vom avea comunicare mai slăbuţă decât am preconizat (adică nu chiar de două ori pe zi).

Am aterizat în Christchurch după exact 24 de zbor şi după 41 de ore de la plecarea din faţa porţii. Ca de obicei, problemele de acasă nu se mai regăsesc aici, unde totul merge strună. Singurul necaz sunt eu (Dan) care sunt bântuit în continuare de toxinfecţia alimentară – cea mai cruntă a vieţii mele – şi despre care nu pot să dau detalii nici măcar colegilor medici...

Prima noapte în Cristchurch într-un camping de rulote dotat cu de toate, dar scump a dracului – 35 de euro pe noapte. Duminică dimineaţă „on the road again” spre Timaru pe coasta Oceanului Pacific. Prima întălnire cu Pacificul a lui Bogdan şi Cipri a avut loc într-un golfuleţ în care oceanul era mai liniştit decât Egeea într-o zi cu soare. Aşa a păţit descoperitorul lui de i-a dat numele de „Liniştit”.

Hard Rock Cafe Singapore...

... este locul în care ne-a târât Cipri după ce şi-a luat un super aparat de fotografiat cu ceva mărunţiş.
Acum că sunt pe cealaltă parte a lumii pot să recunosc faptul că am plecat de acasă cu o toxinfecţie alimentară de toată frumuseţea care mi-a produs un disconfort uriaş. Parcă acum încep să-mi treacă frisoanele şi starea de greaţă. Am băut şi eu o bere la Hard Rock Cafe, deci... probabil sunt pe reparate...
Aici e seara zilei de vineri, iar mâine dimineaţă va trebui să fim în Chirstchurch, New Zealand.

Atenţiune! Nu zburaţi cu Lufthansa!

Pentru că noi am făcut-o şi ne doare crunt la buzunare. După ce că biletele de avion au costat circa 2100 Euro, ticăloşii ăştia ne-au mai taxat câte 150 Euro pentru fiecare bagaj normal... De ce? Pentru că, cică, avem în bagaje, echipament, nu haine... Desigur, în preţul ăsta nu intră vreo asigurare fenomenală aşa că am hotărât să lăsăm bicicleta acasă. De banii ăştia ne închiriem acolo, două...
Dar cea mai tare fază nu v-am zis-o: la întoarcere vom plăti aceiaşi taxă! Huo Lufthansa! Huo nemţii! Voi ţopăi pe falimentul companiei cu o deosebită plăcere...
Acum mergem să ne îmbarcăm. Dacă ne prăbuşim aveţi grijă să nu funcţioneze nici o zi în plus...

To the airport........

Forum

... două zile până la plecare

... şi parcă suntem tot nepregătiţi. Eu (Dan) mă chinui să fac bicicleta cât mai mică (de parcă mi-ar şi merge...), Bogdan umblă după adunatul echipamentului, iar Cipri... Cipri ar trebui să se ocupe cu updatat-ul blogului şi ultimele retuşuri ale imaginii noastre pe net.
Trag nădejde că măcar în ultima zi (mâine) echipa se va putea aduna să muncească împreună câteva ore. E drept, e ajunul Crăciunului, dar când pleci într-o expediţie, ce mai contează...
Gata, de azi suntem în linie dreaptă!

... două săptămâni

au mai rămas până la plecare. Ne încurcăm în chestiuni logistice inerente oricărei expediţii: ce fel de card să folosim acolo (ca să şi meargă), ce maşină să închiriem (ne-am hotărât să stăm într-o rulotă din aia funky care are de toate şi care costă destul de putin), cum sa facem transmisiunile (radio, video) către ţară, ş.a.m.d.
Problema cea mai complicată rămâne totuşi cea a bagajului deoarece, cu toate că ne-am hotărât să nu luăm mai nimic la noi, avem o mulţime de "mărunţişuri tehnice": trebuie să luăm o bicicletă (pentru antrenamente şi apoi pentru concursul Iron Man), avem nevoie de un anumit tip de echipament pentru Mt. Cook (cu toate că am decis ca majoritatea fiarelor să le închiriem de acolo - asta însemnând pioleţi, colţari, coardă, şi altele...) şi uite aşa bagajul creşte-creşte şi nu se mai opreşte...
Ba ar mai trebui să ne ocupăm urgent şi de echipamentul standard, pe care nici nu l-am cumpărat darămite să-l mai şi inscripţionăm cu numele partenerilor expediţiei.
Ca doar ştim cu toţii: e decembrie, adică luna în care Dan, Cipri şi Bogdan muncesc cel mai mult pe an (vă place rima?)!