Câte ceva despre traiul zilnic

Trăim într-o maşinuţă Toyota Hiace (nu căutaţi că nu veţi găsi modelul european) care este un fel de van transformat în locuinţă. Consumă un mizilic: 14 la sută, iar la deluţ se chinuie de parcă ar căra pietre. Dar avem aragaz, chiuvetă, dulăpioare şi chiar şi un cuptor cu microunde – care nu merge decât atunci când cuplăm întreg sistemul la tensiune, prin campinguri – un pat dublu şi unul suspendat. În principiu, dacă suntem pe marginea unei ape e totul perfect – putem să ne spălăm şi avem apă să spălăm vase. Nu ne îngrămădim să stăm în campinguri, dar din cauza nevoii de încărcare a bateriilor – am numit-o „Afacerea Nitzu” – trebuie să trecem din când în când prin câte o chestie de asta.
Am rezolvat una din problemele presante şi anume închirierea de biciclete. Avem pentru concurs şi pentru câteva zile de antrenament două bucăţi de Trak-uri de carbon (cine nu înţelege să nu pună întrebări) care-şi fac treaba trăznet. Vorba lui Bogdan: „neam de neamul meu n-a pedalat pe asemenea biciclete”. Din nefericire vântul e constant şi e aprig. Dacă ne vom lupta cu acelaşi vânt şi peste două săptâmâni, la Iron Man, cred că nu scoatem nici măcar o medie de 30 km pe oră (din nou, cine nu înţelege s-o lase aşa!).
E vară, aici, e drept, dar temperaturile nu sunt spectaculoase. Maximele bat către 20, dar când bate vântul poate să fie cât de soare că nu ţine să stai dezbrăcat. Iar soarele e cam zgârcit, sperăm, deocamdată...
Împăţirea pe căprării e următoarea: Dan face de mâncare, Bogdan spală vase, iar Cipri face poze, se ocupă de blog şi mai face Excel-uri pentru Covalact. Chiar dacă pare că Cipri munceşte cel mai mult, nu e aşa! Hi, hi, hi... (sper să n-o cenzureze Cipri, după cum v-am spus, el e la tehnic). Auoleu... Cipri s-a atacat!
Neozeelandezii sunt extrem de prietenoşi. Nici nu-i de mirare, au câte o casă la o jumătate de kilometru. Aştia văd cu siguranţă mai multe animale decât oameni în cursul zilei. O casă constă, în general, într-un amărât de domeniu de câteva zeci, sute de hectare împrejmuit bine cu sârmă. Nu pentru ca să nu treacă oamenii, ci pentru ca să nu le iasă animalele. Care pot fi oi, vaci, căprioare (au turme de sute de căprioare) sau lame. Totuşi cea mai întâlnită specie este iepurele de şosea sau possumul de şosea. Aceste două specii le vezi în diferite stări de prospeţime, la fiecare 300 de metri pe şosea. Sincer, nu ştim când se sinucid deoarece – cel puţin ziua – nu am văzut niciunul care să treacă strada.
Revenind la neozeelandezi mai trebuie să vă spunem că sunt buni vorbitori de neozeelandeză. Engleza, în schimb nu este unul din punctele lor forte. Am întrebat şi noi unde găsim nişte baterii, iar răspunsul a fost: „ya beta ask tha fouks doon thare!” adeca, în engleză: „you better ask the folks down there!”.
În principiu n-au comentat la auzul numelui ţării, ceea ce – nu- aşa? – nu înseamnă nimic. Nici că ar şti pe unde vine, nici că nu... Numai o tipă l-a rugat pe Cipri (iarăşi Cipri?) să-i scrie numele ţării în clar pe o hârtiuţă. Am iertat-o numai pentru că avea semnalmente de chinezoaică. Ce, noi îi ştim pe ei, pe toţi?
Deci, hai noroc sau cum spun ăştia: Gattya!