La baza

Suntem în foarte micuţa localitate numită chiar Mt.Cook. Nici măcar nu e o localitate, ci o împrăştiere de căbănuţe, un hotel şi o cafenea în care se întâmplă să fie net. Ieri am încercat să forţăm o ascensiune până la Plateau Hut, adică punctul de lansare a atacului spre vârf. Însă, drumul care trecea peste Tasmanian Glacier era rupt şi practic nu mai exista nicio potecă vizibilă. Am aflat, la întoarcere, că nimeni nu mai foloseşte acea cale de ajungere la Plateau Hut.
De fapt singura posibilitate de a ajunge acolo este zborul cu elicopterul pe care, în consecinţă, l-am şi rezervat. Prin urmare, mâine dimineaţă plecăm spre aşa-zisa tabără de bază. Mâine noapte, pe la 11.00-12.00 vom porni spre vârf. Ghizii, foarte zgârciţi la vorbă, ne-au mai spus printre picături că drumul dus-întors durează între 16 şi 19 ore. (O menţiune specială despre ghizi: afacerea Mt. Cook e una trăznet aşa că intruşi ca noi care nu plătesc serviciile lor – servicii care includ 7 zile de antrenament, taxe, etc. – nu sunt foarte bine văzuţi. Prin urmare nu se dau sfaturi, nu se stă la taclale, nu sunt poze de aproape, nu sunt descrieri, nu sunt hărţi ale traseului...)
Deci pornim spre Mt.Cook într-un „blind” total. Singurele informaţii pe care le primim din belşug – atât cât ştiu şi ei – sunt cele despre vreme. Şi care nu sunt foarte fericite: vremea nu e cea mai bună, iar veştile despre înrăutăţire sosesc necontenit. Dar, vrem, nu vrem trebuie să pornim spre vârf deoarece timpul ne strânge.
Duminică noapte - în cursul zilei de sâmbătă, acasă - puteţi să ne ţineţi pumnii. Vom avea o pauză de comunicare. Următoarea, probabil, peste 4 zile...